Ziua în care m-am simțit puternic

16 noiembrie 2014. Pentru mine nu este o zi oarecare. Și când spun asta nu mă refer că au fost alegerile prezidențiale. Aici mă refer că alegerile puteau să fie și pe 20 noiembrie și în orice altă zi. Eu tot aș fi avut un motiv de sărbătoare. Ziua surorii mele. O duminică în care am vibrat. O zi din săptămână în care abia de acum încolo încep să mă simt român. Cu adevărat. Și să înțeleg ce înseamnă să fii mândru de poporul tău. De oamenii care sunt în țară. Și-n străinătate. 

Acele persoane care muncesc să trimită bani în țară că aici joburile sunt prea puține și prea jegoase. Joburi pentru care trebuie să te târăști și pe jos dacă ar fi posibil. Joburi pentru care te trezești de la 5 sau 6 de dimineață ca să le fie bine copiilor. Copii care nu știu, încă, cum e să muncești pe brânci și când ajungi acasă să fii atât de obosit încât să nu mai poți să face ceva. Români care au plecat în Franța, Londra, Spania, Italia și lista poate continua de bine ce le-a fost aici. 

Sursă foto: Vocea Transilvaniei

O zi de 16 noiembrie în care a trebuit să merg să votez. Și, să sper că după 21, când se afișează exit-poll-urile nu o să mă întorc pe vremea când tata era tânăr. Pe timpul ăla cenușie și plin de frică. De frică să nu spui un cuvânt că te aude vecinul și te dă în gât. Și am votat. Stau la nici cinci minute de secția de votare. Am mers repede - repejor, dis-de-dimineață. Să pun ștampila. Pe cine am considerat. 

Pe cine am vrut. Pe cine am crezut că nu o să-mi aducă iar Rusia pe cap. Pe acel cineva care o să încerce să facă mai multe locuri de muncă. Acel cineva care a spus că o să scoată imunitatea președintelui și nu o să grațieze corupți. Și dacă nu se întâmplă asta? Peste cinci ani îl dăm jos și pe el. Că votul nostru este puterea. Și acum, mai mult ca niciodată, am simțit că sunt un Hulk al cartierului. Am văzut cum fiecare vot contează. Și mai ales al meu, al unui tânăr. 

Sursă foto: Digi24

Ajung la secție. O tanti blondă și cochetă îmi spune că am venit ca fulgerul în dreptul ei. I-am spus că știu unde trebuie să votez. Îmi răspunde, tare mândră, că vede „taloanele de pe spatele buletinului” și-mi mai zice când dau să plec: „fie-mea e mai mare ca tine cu un an. Și ea, la fel ca tine, a mers la vot de la 18 ani. Voi, tinerii, trebuie să ieșiți să votați. Nu aveți scuză dacă o să spuneți că nu aveți locuri de muncă.”

Unii îl dau pe Ponta mai sus ca Iohannis, în timp ce alții spuneau tare și apăsat că sunt la egalitate. Și, dacă lumea o să mai voteze și procentul privind prezența la vot o să fie cel puțin 55%, atunci Iohannis o să câștige. 

21. Întreaga familie stă în fața televizorului. Vedem mov în fața ochilor. Când, deodată, vedem procentele. Iohannis îl depășește pe Ponta. Mă gândesc la oamenii din străinătate. Că dacă n-ar fi ieșit în stradă să-i îndemne pe românii din țară, probabil ceea ce vă spuneam mai sus cu timpul cenușiu ar fi apărut. Din nou. Și poate că nu mă mai simțeam atât de mândru și puternic cum sunt acum.