M-am decis ca, în fiecare
duminică, un articol de pe blog să fie dedicat jurnaliștilor care au scris
despre cele mai mișto, cele mai ciudate, dar și cele mai dure experiențe pe
care le-au trăit. De când se potcovea puricele și până azi. Pentru început, se ia
la puricat cartea lui Felix Brunea Fox, „Reportajele mele 1927 - 1938”.
Prima întîlnire
„Aveau, toți, aceeași mască sleită: pomeții
umflați, nasul redus la un buric de carne, ochii mici, injectați, fără gene,
fără sprîncene. Un băiat de vreo cincisprezece ani exhiba o față terifiantă,
sîngerie, numai buze lustruite, ca o farfurie cu smeură. Acest chip umflat (așa
denumită „forma leonine” a leprei) era parcelat de
zeci de brazde adînci săpate parcă cu briceagul.
Dinspre lazaret și-au făcut apariția patru
femei. Una din ele, foarte tînără. Aceeași mască. Deasupra gurii și pe o bună
parte a feții albesc pete văroase, semnele cornice ale leprei. Celelalte două,
peste gîtul tumefiat de bube aspre și reliefate, ca tot atîtea pojghițe de
cărămidă, poartă – incorigibilă cochetărie sau camuflaj – o zgărdiță de
mărgele. Le salut. Femeile îmi mulțumesc cu un zîmbet. Doamne, această dilatare
a gurii, ce efecte monstruoase poate scoate! Dar de ce țin toți și toate
mîinile la piept, ascunse? Sau la spate? De ce le feresc de obiectivul
fotografic, de ochii noștri?
Cel mai bătrîn din ei – mai tîrziu îi voi
cunoaște numele – îmi dezvăluie secretul. Îmi arată mîinile. Credeam că ține
pumnii strînși. M-am înșelat. Îi lipsesc degetele. Au căzut fără durere,
desprinse de lepră, ca niște fructe putrede. Mîna, insensibilă – forma
anesteziantă a maladiei – atîrnă inutilă. Iată băiatul cu biciul. Are degetele
lipite toate laolaltă, ca o labă, și încovoiate ca o singură gheară. Unghiile
lipsesc. S-au desfăcut și ele ca niște nasturi cu ața putredă. O femeie are
divina inspirație să întrerupă cu o vorbă coșmarul.
- Ai venit ca să ne vezi pe noi?
Răsuflu ușurat.
- Da, am venit să vă ajutăm – i-am răspuns.
*
Am reușit să-i fac să vorbească. Anevoie cîștigi
încrederea unor oameni pe care societatea i-a scos fără milă din rîndurile ei.
E grea sarcina de a învinge la acești năpăstuiți fobia lumii sănătoase, lume
care-i ține la distanță cu ciomagul, cu pușca jandarmului, cu restricțiuni tot
atît de inexorabile ca o barieră de sîrmă ghimpată. Vom reveni cînd vom descrie
traiul lor și azilul, pe care l-am vizitat a doua zi în tovărășia medicilor
Tuchel și Șiscoschi, noul conducător al leprozeriei, aratînd cauzele care au
întețit nemulțumirile, sporind și mai amarnic restriștea ce-i izolează de lumea
de dincolo de lazaret. Grupul era în număr de cincisprezece, bărbați și femei.
Restul, până la cincizeci și unu refuzase să ne iasă în întâmpinare. Nici nu
i-am vazut până a doua zi, când am revenit cu medicii.
De ce să iasă afară? De alde domni de ăștia s-au
mai brodit pe aici. Nici n-au catadicsit să coboare din automobile. S-au uitat
la ei prin fereastra mașinii și peste cîteva minute au sbughit-o. Dacă au venit
special pentru dînșii, apoi să coboare, să vină înăuntru. La început, cei
cincisprezece n-au manifestat vreun interes pentru prezența noastră, ba chiar
puțină iritare. Aparatul fotografic contribuise în bună parte la aceasta. I-am
lăsat să creadă că avem o misiune administrativă, că am venit să anchetam
plîngerile lor.
Care nu mi-a fost mirarea cînd, reușind să-i
îmbunez, am aflat că o bună parte sînt originari din Oltenia. Ceilalți, din
satele din jur. Am descris fantastica lor înfățișare. Nu mai insist. Toți mi
s-au plîns de mizeria groaznică pe care o îndură. Astfel, Gheorghe Neagu,
de fel din Teleorman, în vîrstă de 21 ani, răzbit de foame și suferințe, a
fugit din lazaret împreună cu alți nouă! Despre evadarea lor s-a alarmat
Ministerul Sănătății. Neagu e singurul care s-a întors.
- Am fost acasă să-mi văd familia și să mănânc
și eu o mîncare mai bună. Am plecat cu trenul…Aci sînt din toamnă. Dacă ne ține
așa, fugim cu toții! I-am spus și jandarmului care venise să mă ridice: Mă
Stănică, i-am spus, - e dintr-un sat vecin și ne jucam împreună cînd eram copii
– mă Stănică, ce crimă am făcut să mă arestezi? Ce crimă, mă Stanică? – Nimic,
frate Gheorghiță, nimic. Ordin de la medic, frate Gheorghiță! Și l-a pălit
plînsul pe Stănică. Mi-a întins mîna, da’ m-am făcut că n-o văd. Ințelegi mata…
Zamfir Giolea din comuna Bârca, tot Teleorman, e
de patru ani aici. Are douăzeci și doi de ani.
- Domnule, ne hrănește mai rău ca pe cîini.
Numai de trei ori pe săptămână ni se dă o bucățică de carne. Altminteri numai
borș de două ori pe zi, o zeamă chioară, făcută cu apă glodoasă. Că puțu-i
nesleit de ani și-i numai viermi.
Ion
V. Alexie din Rîmnicu-Vîlcea, în vîrstă de treizeci de ani, e „diplomatul” și mandatarul bolnavilor. El
scrie reclamațiile, el face gură la autoritățile din regiune, el e cel care a
fost prins în gara Galați, tocmai cînd se pregătea să ia trenul ca să se ducă
cu jalbele la București. E singurul îmbrăcat curățel. A fost vătăjel la un
moșier si tot boierul l-a denunțat prefecturii când a aflat că e „lovit”, vorba nefericitului, de „guba vie”.
- Notează domnule, că de trei luni nu mai avem ulei de injecție. Nici morfină, cînd ne svîrcolim de dureri. Zic că nu e bine să ne învârtim cu morfina. Să ne dea altceva. Aia de la centru țin cu tot dinadinsul să ne desfacem bucată cu bucată, pe cîmp. Nu avem pansamente. Ne curățăm rănile cu lîna murdară de la oi și le legăm cu cîrpe găsite. Nu se îngrijește nimeni de noi…Sîntem lăsați de capul nostru, așa că, să nu vă prindă mirarea cînd ne-om lua tălpășița cu toții! Nu vrem să speriem pe nimeni. Știm că boala noastră se ia ușor și că dacă am fost aduși aici e ca să ne facem bine, ca oamenii. Cu nădejdea asta stăm aici mai rău ca pustinicii. De aceea, voi oamenii sănătoși care umblați liberi și vă bucurați de viață, îndurați-vă de noi, nefericiții. Scrieți despre noi la gazete, nu ne uitați cum ne-ați uitat pînă acum.
Același lucru mi-au spus și femeile Sofia
Timofti din Sulina, de opt ani „pensionara” leprozeriei, Maria Popovici din județul Brăila,
care n-a împlinit douăzeci și cinci de ani, Maria Costenco, care a trecut de
cincizeci, Caterina Toropea din Gorj și bărbații Ion N. Marin (20 de ani) din
Vîlcea, Ion Coțofană (27 ani) din Mehedinți și de opt ani aici, frații Cătălin
(cel mic nu are cincisprezece ani) tot din Mehedinți. Si alții.”
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu