13 septembrie 2014

Transfăgărășan în trei zile

Nu am prea trecut pe aici în vara asta. Și, când am trecut, am scris fie advertoriale, fie pe unde m-am plimbat. Lasă, recuperez în iarnă. Și totul a pornit într-o miercuri de august. Pentru pretențioși, 26 august. De dimineață la 5. Am zis că, după ce am fost la Brașov și nu am plecat așa, cu noaptea-n cap, măcar soarele să nu mai bată la ochi și să fugim de cu ziuă.

Pe Transfăgărășan. Da, ăla care începe din comuna Bascov, județul Argeș și duce spre Curtea de Argeș. Tot ăla care se termină la intersecția cu DN1 între Sibiu și Brașov. Și dacă n-ați citit cum a fost drumul până-n Brașov, puteți să citiți aici. Nu de alta, dar după să nu-mi spuneți că n-ați știut. Spuneam de Transfăgărășan, același unde merg tot mai mulți români în vacanțe. Bine, atunci când merg. Acolo unde își fac poze tinerii, majoritatea selfie-uri, și pe care le pun pe Facebook.

Așa se văd serpentinele Transfăgărășanului de jos
Cinci oameni într-o Kia pe diesel. Mașina asta o aveam pentru serpentine. Și le-am urcat. Fără probleme. Fără pic de stres. Doar era pe motorină și cu motor destul de mare cât să țină trei băieți și două fete. Plus, portbagajul plin ochi. Și, după ce am urcat serpentinele, am zis să oprim să vedem și noi ca toată lumea Bâlea Lac și să urcăm pe o parte din Munții Făgăraș. Ne-am pus ghetele, am făcut câteva poze și am început să urcăm pe munte. 
Bâlea Lac


Și urcarăm noi ca oltenii până în vârf. La Iezerul Caprei. Un frig de-mi dârdâiau dinții în gură. Bine că am fost gros îmbrăcat că se zbârlea părul pe mine de nici nu știai ce am. Vânt. Cât poți să duci. Aveai momente când bătea așa tare încât ziceai că se mută pământul de sub tine. Din fericire nu s-a întâmplat nimic nelalocul lui. Așa că, după ce am coborât muntele, am fost să vedem și noi ce este de mâncare pe la tarabele care erau pe lângă lac (să nu uit: despre locul ăsta a mai scris și Lucian Mândruță aici). Mâncarea? Eu nu mi-am luat decât o acadea. După câteva ore după ce am mâncat-o, m-am și stricat la stomac. Și din comentariile oamenilor de pe blogul despre care vă spun câteva rânduri mai sus înțeleg că și restul mâncării lasă de dorit. Într-un final, plecăm.

Ajungem la o zonă de camping. Vis-a-vis de Cabana Ursului. Nu a fost chiar atât de rău cum îmi imaginam eu că o să fie. Trebuie să știți că a fost pentru prima dată când am dormit în cort. Și două nopți. Fără semnal pe Cosmote. Doar Vodafone-ul. Două sau trei linii.

Zona de camping
Prima noapte? Nu am avut cine știe ce probleme. A fost cald. Liniște deplină. Uneori, mă speriam de atâta tăcere. În afară că mi-a amorțit mâna spre dimineață am dormit bine, spre surprinderea mea. Tot în prima noapte ne-am strâns în jurul grătarului, ne-am descălțat și am pus picioarele pe pietroaiele de lângă foc. Și ne-am pus să vorbim mult și bine.
Blurată, dar alta n-am
A doua noapte a fost nașpa. A bătut vântul. Rău de tot. Am crezut că o să ia cortul pe sus. Noroc că aveam acele fiare înfipte în pământ care țin cortul. Dar, chiar și așa, aveam senzația că fuge în secunda doi. Și eu cu tot cu cort. Să vă mai spun că pe seară „vecinul ” care era lângă noi ne-a spus că a auzit lupii. Și s-a interesat care, cum este treaba. Din spusele bucătarului de la cabană ar fi o urscoaică care mai vine pe aci că cică vine la mâncare. Ete, puțin mai jos, cum cobori pârâul, zice bucătarul că aruncă resturile și gunoaiele. Și mai vine ursoaica câteodată să mai mânânce cu puii, că are și pui”, spune dintr-o suflare bărbatul. 

Chiar dacă am fost mai distrat, eu n-am auzit lupii, dar am zis să iau treaba în serios că nu-i de joacă dacă este într-adevăr o ursoaică. „Eu am barda la mine, dacă e ceva strigați, fraților”, ne-a spus omul care s-a pus sa doarmă abia după ce ne-am băgat în corturi. Aveam un vânt care aproape smulgea cortul din pământ, un vuiet scos ca în filmele de groază care uneori te făcea să crezi că a fost cea mai mare greșeală că ai ales să dormi în cort și mai aveam și o vorbă de la un bucătar despre o ursoaică cu pui. Am reușit să adorm până la urmă, deși m-am trezit de nenumărate ori. Nu s-a întâmplat nimic. N-a venit nimeni. Am ajuns la concluzia că nu sunt făcut să dorm în cort nici măcar două zile. 

După ce am strâns și am plătit 20 de lei pe cort pentru două zile (10 lei/ zi) ne-am urcat în mașină și am plecat spre Barajul Vidraru. 


Barajul Vidraru
Poze pe la baraj și pe la Omul de Fier. A urmat Cetatea Poenari. Da, cetatea aia care e cunoscută drept „Cetatea lui Vlad Țepeș”. Și înainte de cetate trebuie să urci peste 1040 de trepte. Norocul meu a fost că aveam câtuși de puțină rezistență de la anii de fotbal din copilărie. Dar, oricum, ne-am mai oprit pe băncile amenajate. 
Astea-s scările, bagă mare!
Ajunși sus mai trebuia să plătim o taxă de 2 lei, sper că nu mă lasă memoria. Nu banii erau problema. Trebuia să-l facem pe tipul de acolo să creadă că suntem studenți ca să putem să plătim 2 lei și nu aproape 10 lei cât era pentru adulți. Am făcut-o! Cătă, unul dintre cei cinci aventurieri, i-a arătat omului abonamentul din Craiova de la RAT. Că a plătit 25 de lei pe el că este student și are reducere. Și adevărul ăsta e. Nu am încercat să-i tragem țeapă gagiului. 

Cetatea? Cum e cetatea? Mișto. Mi-a plăcut. Cărămizi în stânga și-n dreapta. Și niste goluri printre. Pietre pe jos, dar nu de alea mici. Mari, cât să faci entorsă dacă calci strâmb. 

Dacă te uiți în jos, parcă, parcă să pici imediat. Și asta că poate să-ți vină rău la cât de sus ești și pe acolo. Pentru cei care au rău de înălțime nu e loc de vizitat. Deloc. Pădure în stânga și un creștet de munte în dreapta. 
Destui oameni care au urcat să vadă cetatea. Majoritatea erau străini. Nemți și spanioli. Și, la fel cum sunt la Cetatea Poenari, așa au fost și la Bâlea Lac. Nu degeaba un bătrân de la Bâlea care vindea la tarabă spunea „ete, străinii se relaxează, românii muncesc”.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu