Două minute la medicul de familie

Luni. Început de săptămână. Trezit de la 7. Mă întind cât pot de mult. Văd că iar am dormit descoperit și, mă doare-n gât din ce în ce mai rău. De obicei, nu sunt un tip care se ridică ușor din pat, doar că trebuia să mai fac câte una - alta pe la blogul ăsta. Și mai trebuie să dau o fugă la medicul de familie că mă doare gâtul de mor. Însă, când trebuie să mă duc, nu știu nici eu. Să pun mâna pe telefon să sun aș putea, dar ce număr formez? Când au avut un număr de Cosmote, actualul Telekom, când un Vodafone. Acum au un fix. Dar, nu știu, poate îl au deconectat că nu mai sună deloc.

Pune deoparte toată treaba cu numărul de telefon. Îmbracă-te și du-te. Zis și făcut. Aproape 11 și jumătate când plec de acasă. Îmi spun că dacă e să fie după masă, dupa 12, n-are nimic, că mai aștept 30 de minute, că n-o fi foc. Mers lejer că sunt la șase minute de circă, după cum îi spun persoanele mai cu vârstă. Ăștia, noi, mai tineri îi zicem policlinică. Am avansat, nu de alta. 

„AR FI O MINUNE SĂ VINĂ DOCTORA CHIAR ȘI LA UNU ȘI ZECE”

Ajung la policlinică. În Craiovița. Urc scările. Nu pute, nu miroase a spirt sau a transpirație. Curat pe jos. Mă întreb oare dacă sunt în România, în Craiova. Aflu de la niște băieți că policlinica asta a fost modernizată de către primar. Din ce bani nu se știe. „Cică ar fi fost un proiect, mai mult nu știu”, spune unul din ei. Mă uit să văd care este programul medicului de familie. Când ridic ochii mai ceva și aș putea să devin sadic. Începe programul de la 13. Și o oră jumătate nu am de gând să stau acolo. 

Plec acasă. Ofticat. Primul gând care îmi trece în minte e că atunci când o s-o văd, dacă începe să-mi vorbească în zeflemea, nici nu mai stau pe gânduri și mă cert cu ea. Cu riscul să nu mai am o rețetă moca. Chiar și așa, mă cert cu ea. Bineînțeles că, atunci când ajung, sunt al doilea rând. În fața mea o tanti destul de vorbăreață. Îmi spune că „ar fi o minune să vină doctora chiar și la unu și zece. Am stat odată două ore. Am zis că-și bate joc de noi. Avea teren de dimineață pân' la unu și după pân' la șase, să zic, că nu-i știu programu' ca pe Tatăl Nostru, avea aci”. După ce termină femeia de vorbit îmi spune că trebuie să plece că-și uită fetița la grădiniță. Și, așa am ajuns să fiu și eu primul când merg la doctor. După, vine femeia de serviciu la mine și mă întreabă dacă aștept la ușa din față. Îi spun că da. Îmi zice dintr-o suflare că „doctorița este la doamna doctor de lângă, că s-a făcut curat și este ud pe jos. Și până nu e uscat, nu vine”. Am zis ok, fie.

IUTE CA FULGERUL

După aproape 20 de minute de când tot aștept și trimit mesaje, vine și responsabila care are grijă de mine de când sunt mic. N-am mai văzut-o de foarte mult timp. A îmbătrânit. E zbârcită. Poartă o rochie portocalie. Colanți negri. Pantofi la fel ca rochia, portocalii. Dată cu foarte mult fond de ten. Îi tremură puțin mâna. Când scrie, vrea să termine atât de repede încât se mișcă biroul de fiecare dată când pixul atinge catalogul în care sunt toți cei care vin la consultație.

Mă pune să deschid gura. Să respir. Îmi pune stetoscopul pe spate. Mă pune, din nou, să respir. De data asta adânc. De două ori. Mă întreabă dacă tușeșc. Îmi scrie pe rețetă ce trebuie să iau. O întreb dacă mai trebuie vreun buletin sau carnet de sănătate. Îmi spune să stau liniștit că au în laptop tot ce trebuie. Scoate o foaie din imprimantă și-mi urează o zi bună. Fără explicații. Toate astea în nici două minute jumate.