15 noiembrie 2014

Copiii cu netul în mână

Îmi aduc aminte că atunci când aveam nouă ani, după ce am luat un premiu la sfârșitul școlii, mi-au făcut și ai mei o surpriză de zile mari. Mi-au cumpărat un joc. Era o consolă de jocuri, însoțită de un pistol și, pe atunci, se dădea doar o singură casetă la un pachet cumpărat. Eram tare încântat. Știu că mi-a luat ceva timp până să învăț să mă joc bine pe Super Mario. Erau nivele care mi se păreau extraordinar de frumoase, dar atât de grele încât de fiecare dată mă enervam, stingeam televizorul - că doar dacă îl conectai la televizor, puteai să te joci - și-l așteptam pe al meu tată să vină de la serviciu ca să mă treacă de nivelul respectiv. Să nu vă mai spun că el, pe atunci, era liber sâmbăta și duminica. Și dacă era liber, normal că ne făceam timp pentru jocul pe televizor. Trei ore erau prea puține. Timpul parcă trecea prea repede când el era cu mine. Și atunci când ne jucam toată ziua, cu pauzele pentru a merge la toaletă, tot ni se părea că se fugea repede timpul pe lângă noi. Sau noi pe lângă el.

Sursa foto: okazii.ro

Am în minte un episod din copilăria mea când eram atât de obosit, încât îmi cădeau „ochii în gură”. Nu mai simțeam nici picioarele. Venisem după o zi de școală cu ore foarte extenuante. Ajunsesem cu o poftă de mâncare mai ceva ca pofticiosul din povestea lui Harap - Alb. Știam că mama era acasă și că mă aștepta cu mâncarea pusă. Și caldă. Și bună. Uneori, fugeam astfel încât colegii de școală ziceai că au pietre în încălțăminte. Dar de unde, că eu alergam ca nebunul că trebuia să mănânc și să mă pun în fața televizorul. Să mă joc. Mult și bine. Asta până când am luat un calificativ mic la o oră. Un „Suficient” scris mare, pe aproape jumătate de foaie. Am păstrat și acum lucrările și mă întreb dacă nu cumva acea profesoară avea nevoie de încă un control ca să-și pună altă pereche de ochelari. Sau dacă nu cumva îi plăcea cum scria încât prefera să scrie mare, pe toate foile de lucrare.

De fiecare dată m-am întrebat. Și nu am primit răspuns nici până în ziua de astăzi. Așa că, după ce mi-a dat acel calificativ, ai mei au zis că nu mai văd jocul până nu-mi îndrept nota. Zis și făcut. Timp de aproape două săptămâni de zile nu mai jucasem niciun Mario. Ieșisem din bula mea. În ziua de astăzi aș putea să le numesc comunități ceea ce facem pe rețelele de socializare. Mă simțeam ciudat, ce-i drept. Nu știam cum trebuie să reacționez atunci când ieșeam afară. Foștii copii cu care ieșeam se uitau într-un fel ciudat la mine, deși erau doar câteva luni - cred ca două luni - de când îmi cumpăraseră ai mei jocul pe televizorul și nu mai frecventam terenurile de fotbal sau leagănele. Mă simțeam ciudat. 


Asta până când am reușit ușor - ușor să recuperez ceea ce am pierdut. Chiar dacă nu mă mai jucam Mario nici măcar în week-enduri, mă simțeam bine cu ei. Ne jucam Capra. Țară, țară, vrem ostaș. Acum ei erau bula mea. Începusem să-mi dau drumul și glas. Eram sociabil. Vorbeam cu mulți și începusem să ne înțelegem foarte bine. Nu purtam ranchiună unul pe celălalt. La fotbal eram cei mai buni. Acum, când stau bine să mă gândesc și compar lucrurile înțeleg că, ceea ce făceam eu cu jocul cumpărat de ai mei este exact ce fac tinerii în ziua de astăzi pe rețelele de socializare. Pe atunci, nu aveam internet, dar jocul reprezenta o dependență. Acum, tinerii sunt dependenți, din păcate de internet. Își pierd ușor - ușor din abilitatea de a vorbi. De a spune lucrurilor pe nume. 



Sunt puștanii care s-au născut cu netul în mână și nu cu cheia legată la gât. Acei tineri care nu sunt atât de sociabili precum am vrea noi să fie. Câteva ore în fața calculatorului și deja ești fascinat de ceea ce vezi. Dacă mai apuci să te mai și joci, fii sigur că o să pierzi o grămadă de timp din copilărie. Ceea ce nu este un lucru deloc ușor. Această perioadă este cea mai frumoasă și părinții ar trebui să știe asta. Și să nu-i lase să-și bată joc de această perioadă. Eu sunt o excepție, am deschis ochii mai devreme. Dar copiii nu trebuie să facă un exces în materie de internet.

Și dacă tot suntem la capitolul internet, haideți să vă spun de o întâmplare tare haioasă, o numesc eu. Aveam 18 ani și, de curiozitate să văd cum este, am intrat, la insistențele prietenilor pe un joc ca să îi ajut. Mai aveau nevoie de încă un om în echipă pentru a trece nu un monstru. Am zis bine, dar mai mult de două zile nu stau. La un moment dat, am băgat de seamă că toată lumea avea tupeu. Toți se înjurau când aveau ocazia. Toți credeau că ei sunt buni și restul răi. Și proști, pe deasupra. Am rămas perplex. Vă aduc aminte că nu mă mai jucasem de foarte mult. Ultima dată intrasem să-l ajut tot pe un prieten la un meci de Counter - Strike. Eram paralel. Nu știam nici măcar să trag.

Dar trebuia să aibă toți membrii echipei, că dacă nu, era descalificat. Am făcut-o și pe asta. Acolo, altă mâncare de pește. Daca erai bun, toți ziceai că foloseai coduri, adică utilizai programe ca să împuști adversarii. Aceeași atitudine și aici. Iritați și guralivi prin tastatură. Scriau mesaje la foc automat și credeam că în loc să se joace, preferă să tasteze și să adreseze injurii echipei adverse. Din întâmplare, pe unul l-a scăpat gura. A spus că dacă ar fi cineva din Craiova dintre noi, ne-ar face praf. Și asta mi-a fost. Am reușit să-l trag de limbă până mi-a spus unde stă. Doar blocul, nu și apartamentul. A doua zi, am dat buzna la bloc. Am vorbit frumos cu fiecare copil și băiat care ieșea din scară. Până când un puștan de 15 ani s-a lăudat că joacă acel joc și că are numele ca cel care înjura atunci. Când i-am spus că sunt tipul pe care l-a înjurat și-a cerut imediat scuze și prima reacție a fost de „nu da, frate”. Și n-am dat, am înțeles că el doar ce a ieșit din bula perfecțiunii și s-a izbit de un mare zid.



Bag de seamă că în această lume a internetului sentimentele sunt lăsate la o parte. Nimănui nu-i pasă de tine. Dacă nu poți să ajuți, așa cum ți se cere ești un nimeni. De aceea, comunitățile virtuale trebuie folosite doar pentru, spre exemplu, a vorbi cu persoanele dragi din străinătate. Atât cât vorbești, pentru că este foarte util și pentru tine, dar și pentru persoana cu care schimbi o vorbă. Un exemplu ar fi atunci când vreau să vorbesc cu mătușa mea care este plecată în Germania. Intru pe Skype și atât eu, cât și ea deschidem camerele web. După ce ne vedem începem să râdem unul de altul. Și nu pentru că am fi nu știu ce experimente eșuate ale vieții, ci pentru că așa ar fi salutul nostru. Suntem atât de apropiați încât nu ne este rușine să vorbim tot felul de prostii.



În ceea ce mă privește, trag chiulul de multe ori de la orele monotone ale internetului. Trebuie, din fericire, fie să fac câte o știre, fie să informez oamenii la radio vreme de un ceas. Și-mi place tare mult când fac asta. Nu am nevoie de radio. Nu am nevoie de rețea de socializare. Că sunt nevoit să intru și să vorbesc cu cine trebuie este partea a doua și mă conformez că suntem o țară liberă. Așa cum v-ați prins, merg și la ședințele de redacție pe care le am atunci când trebuie să informez craiovenii. Pot spune că am ședință și la radio când stabilim ce subiecte trebuie să abordăm pentru zilele viitoare. Ceea ce mă motivează este faptul că-mi place ce fac.

Și cred că nu aș fi în stare să fac altceva. De fapt, nici nu mă văd făcând altceva. Cred că este o meserie activă în care trebuie să-i surprinzi pe oameni pe zi ce trece. Trebuie să fii omul unui subiect pe zi. Un subiect de interes. În multe cazuri acțiunile pe care le fac se transmit și în mediul online. Fie cu o știre pusă pe site, fie atunci când vorbesc cu unii invitați despre o viitoare emisiune. Că dacă este vorba de studenți și n-am numărul lor, îi găsesc mai ușor pe un site de socializare. Și sunt și mai activi acolo, decât la telefon. Să nu mai vorbesc că în online mai fac și promovarea unei emisiuni sau înainte să intru în emisie, informez lumea că în 10 minute intru cu emisiunea.

Nu de alta, dar am văzut că prinde și oamenii ascultă că le place tare mult ceea ce aud. Tot aici - la radio și la televiziune - mi-am făcut o groază de prieteni. Redactori și reporteri care scriu articole geniale sau, în funcție de caz, știri foarte bune și obiective au ajuns să-mi fie amici. Și asta fără să folosesc Facebook-ul sau Skype-ul. Pot spune că am simțit pe propria piele cum poți să-ți faci prieteni dacă te implici în viața de zi cu zi. Și trebuie să vă mai spun că am cunoscut o groază de oameni frumoși, pentru că în meseria asta trebuie să vorbești cu multă lume, cu multe figuri publice interesante. Și doar dacă faci un schimb de numere îți ajunge.

Așadar, lumea internetului are avantaje și dezavantaje, dar trebuie să știi gestionezi totul și să profiți de tot ce este bun pentru tine. Dacă ești unul dintre acei care a uitat să socializeze, ar face bine să meargă la o comunitate tare interesantă care te învață să trăiești, să împărtășești și să te reîntorci la emoțiile de bază de altă dată.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.

2 comentarii:

  1. Intr-adevar linia dintre joaca si dependenta in mediul online este foarte subtire. Sunt atat de multe tentatii in online, incat majoritatea ajung sa dezvolte o asemenea dependenta, indiferent ca se numeste Super Mario, Counter - Strike, Second Life, etc. Mult spirit civic in actiunea cu baiatul care injura, felicitari. Din pacate cei care nu au parte de admiratie, suport, sustinere, etc. in viata reala le cauta in online sub orice forma. Si este doar un surogat care ii indeparteaza si mai mult de socializarea reala.

    RăspundețiȘtergere